Buna, tie celui care ai deschis sticla purtata de valuri!
Iti scriu de aici din Tara de Nicaieri, care e pe undeva prin sufletul meu.
E o scrisoare de ajutor, aici au plecat toti, razboiul, incendiile, napastele au pustiit tot. Nu mai e nimeni si nimic, doar cenusa, fum si umbrele a ceea ce candva statea semet.
Nici strazile nu mai exista, nici parcurile, nici verde, nici albastru, nici rosu, e doar gri, un peisaj dezolant.
Am iesit sa caut supravietuitori dar n-am gasit niciunul, nici macar trupurile celor ce au fost candva, nici macar semne ca ar mai exista vreo prezenta sau ca ar fi existat vreodata. Ca au plecat pot sa inteleg, dar de ce au luat tot cu ei? Pe mine de ce m-au lasat aici, de ce au inchis toate usile si ferestrele?
De ce m-au abandonat in propria mea lume? Nu eu am declansat razboiul si nu eu i-am trimis la lupta cum nici eu n-am avut puterea sa il opresc. E straniu cum in lumea asta timpul curge altfel, cum orele pot deveni condamnari pe viata intr-o teminita aflata intr-un varf de munte sau cum secundele pot deveni minciuni si adevaruri iluzorii. E dureros ca aici tu nu poti fi propriul tau ceasornicar.
E crunt sa vezi cum ai incercat sa construiesti o cetate in care sa nu patrunda nimeni fara permisiune, in zidurile careia sa se franga orice sulita dar care sa fie inutila pentru ca e din nisip. Te plimbi pe strazi si cauti cu disperare pe cineva , nu care sa iti tina de urat ci doar care sa iti arate ce n-a mers, unde ai gresit de s-a prabusit lumea ta si sa te invete sa te ridici si sa cladesti din nou ce s-a facut scrum. Aici timpul se masoara in sentimente si incepi sa simti ca incepi sa imbatranesti inainte de vreme, de una singura, intr-un dor nemarginit.
Prin fum si pulbere a inceput sa ploua si sa ninga cu tunete dintr-un curcubeu, totul a luat-o razna, dar pe cuvant daca imi mai pasa. Si scriu cu disperare pe o foaie de hartie parlita si despre mine si din mine fara sens, ordine, cuvinte. N-am cerneala, nici carbuni, am ajuns sa scriu ca oamenii pesterilor, cu greu, cu sange, cu putine cuvinte, o sa ajung sa ma exprim prin semne.
Unde ati plecat? Unde sunteti? De ce m-ati lasat aici? Va rog, va implor nu ma lasati aici, fie-va mila de un biet om, nu va pasa ca urla cu disperare sa va intoarceti? Nu auziti cat e de slab incat nu poate trai fara voi? Nu vedeti cat e de zdrobit ca nu se poate ridica singur? Daca voi aveti atata curaj sa traiti singuri, numai voi cu voi si pentru voi el, adica eu, nu poate, nu pot – trai! L-ati condamnat ca are valori, ca iubeste, ca moare, ca sufera, ca vede, ca aude, ca simte chiar si ca exista, dar voi nu existati?? Nu! Voi doar vegetati, ati uitat ca nu sunteti facuti din fier, daca iesiti putin in soare ceara din care sunteti facuti se va topi si se va face una cu pamantul, adica va veti intoarce de unde ati venit.
Sunteti atat de amarati incat nici soarele nu se mai indura sa va ocroteasca!
Si totusi nu va urasc, poate ca sunt doar putin furioasa. Si nici nu va condamn. Eu inca va iubesc atat de mult pe toti cei care ati fost si cer si soare, galben, verde, rosu, apa si lut pentru mine incat mi-e dor de voi.
Marea diferenta e ca acum nu mai vad, nu mai aud, nu mai vorbesc ci doar simt ca in umanul meu a indraznit sa ramana cineva care nu are nicio legatura cu natura mea, se numeste Lumina. Printre umbre vad si lumina voastra dar am obosit sa mai merg pana acolo, cred ca e suficienta cea care m-a ghidat pana aici si cred ca e suficient ca inca o mai simt.
Daca vreti va puteti intoarce oricand…
