Noi suntem straini, viata noastra e plina de straini, ne nastem straini ca sa murim tot straini…toate pentru vietile altora. Gandeste-te la toti oamenii pe care ii vezi si pe care ai impresia ca ii cunosti. Toate relatiile interumane pornesc din acest punct, ca intr-un final sa se intoarca in acelasi punct emergent.
Se spune ca toti oamenii pe care ii intalnim sunt forme variate din noi, sunt un soi de oglinda a trasaturilor noastre cele mai ascunse. Exista atatea tipologii umane, unii intra in viata ta atat de discret ca nici macar nu iti dai seama ca sunt acolo, altii navalesc fara scrupule ravasind tot, altii sunt deja acolo dar habar n-aveai, iar altii intra doar ca sa aiba de unde sa plece. Indiferent de cum ar fi, fiecare lasa o urma, o lectie, un gol, un semn, o nostalgie, un zambet, un regret sau o rana de vindecat, iar altii sapa un loc atat de adanc ca nu poate fi astupat niciodata, e un loc pe care si-l rezerva pentru a se intoarce fie ca vrei, fie ca nu vrei.
Un străin pășește în viața ta discret, are atâtea chipuri dar niciunul nu e cel real, are atâtea voci încât dacă închizi ochii nu îl vei putea recunoaște, are atâtea priviri încât uneori te simți încolțită iar alte ori ocrotită, dar târziu îți dai seama de toate acestea și îl întrebi:
Cine esti de te joci atât de-a magicianul? Cu ce te incalzeste ca altii sufera? De ce ii chinui cu aparentă blândețe pe cei care țin la tine doar ca sa iti umpli golurile din viata ta?
Dar răspunsul întârzie să apară, doar un zâmbet maschează ezitările, iar el – cel de azi transformat în cel de mâine și umbra celui de ieri își continuă liniștit drumul. Iar și iar și iar calcă în picioare tot ce tu ai clădit și doar din când în când lasă în urmă o șoaptă, un zâmbet, câteva imagini și un cuvânt ca un sunet de pian în surdină. Dar ce mai contează atâta vreme cât trecerea lui va fi pasageră iar tu o vei lua de la capăt.
Iar și iar și iar…
În privirea lui ce trece dincolo de timp, spațiu, materie, sentiment, distanță îi surprinzi doar un gând ce ar fi vrut să îl țină ascuns: Să-l lași să se apropie de tine, sau să te apropii tu de el. Să-i iei în mână sufletul și să i-l joci, ca pe un pumn de grâu: are greutate? E bun de sămânță? Și să fii, dacă poți nu cel care încearcă să mai culeagă ceva; ci ploaia, ploaia aceea de toamnă care nu știe nimic despre culesuri…(C.Noica)
Bine gândit străine dar egoismul te depășește, te împiedică să ieși din tine, să vezi că oamenii nu sunt marionete, că nu totul se rezumă la idei. Dar dacă lumea ideilor, a imaginilor, a culorilor, a realitatii aparente e singura în care crezi e dreptul tău, atâta timp cât nu uiți, cât ții minte că în in orice lume ti-ai alege sa fii, nu esti singur, deci, nu se vine fără iubire sau dragoste, ori tu ai uitat demult cum e să iubești și altceva decât himere, căci dacă ai ști nu ai mai strivi în mâini pumnul de grâu.
Alergarea după himerele plăsmuite de mintea crudă de la început brusc capătă contur, doar că odată împlinite îți dai seama că nu au fost deloc ce te așteptai, că au un conținut sec și te întrebi: să continui să speri că iubindu-le vor căpăta substanță sau să renunți irosind un timp greu de determinat. Ce mai pot să înțeleg acum prin himere? Obiecte, lucruri, idealuri? Posibil. Doar că de data aceasta ele au chip uman, unul indecis, imprecis, imperfect, dominat de un dualism năucitor. Derutantă nu este devenirea, transformarea treptată în platitudine a existenței acestuia, nu transformarea lui în amorf, ci așteptările pe care le-ai avut, târziu conștientizat că nerealizate s-au limitat doar la senzorial. Totemul s-a transformat în jucărie, una pe care crezi că o poti avea oricând, că e a ta dar că prin natura ei delimitată, pur materială nu îți este decât parțial de folos. Să renunți trezește în tine sentimentul de lașitate, să continui e zadarnic căci toate lucrurile ajung la un moment dat la un punct mort, să te revolți nu ai suficiente argumente.
Remușcările sunt acum tardive, pentru că străinul atât de prezent în viața ta a încetat să mai bată la ușă, să mai ceară voie, acum ia tot interiorizându-și interioritatea ta, păcat că într-un mod egoist, îmbogățirea lui e sărăcirea ta. Trist e faptul că totul se petrece cu voia ta, te destrami sub ochii tăi.
Și tună și ninge și plouă, inutil, seceta e mult prea puternică, e o secetă de tot, de cuvinte, de expresii, de priviri tardive, de trairi. E uscat, e frig și e pustiu….pustiu….nu mai există răspunsuri. Tot ce ai retinut de aici e ca de cele mai multe ori oamenii in care vrei cu disperare sa ai incredere nu sunt facuti sa stea in loc sau sa bata la usa si ca tot ce poti face e fie sa nu ai incredere nici in umbra ta, fie sa risti, si uite asa mai urci o treapta.
…..Si totusi exista si oameni care trec dincolo de straniu, de necunoscut si devin parti vizibile de existenta, oameni care se pliaza pe sufletul tau; odata ce au reusit asta au doua posibilitati: fie sa se alimenteze din resursele tale interioare, fie sa le imbogateasca. Indiferent de ce ar alege ei sa faca tot ce poti sa faci este sa ii accepti daruindu-le tot, fara sa mai intrebi cand, cum unde sau de ce, pentru ca sufletul este o parte a pasarii Pheonix.
