Tăcerea uneori poate spune mai mult decât cele mai ample fraze; poate să te înalțe sau să te îngroape, poate să te ridice de la pământ ajutându-te să crești sau te poate zdrobi când te condamnă la așteptarea unor cuvinte de care ai disperată nevoie să supraviețuiești și deși știi că ele există, nu se vor a fi rostite. Cuvintele nerostite sunt inutile pentru că în clipa în care le-am sortit tăcerii și-au pierdut orice valoare.
Tăcerea te condamnă să gândești, când ai vrea doar să simți, dar tot ea te poate conduce la un raționament greșit din prea multă ”tăcere analizată”.
Tăcerea e instrumentul înțelepciunii, dar pumnalul inimii. Ea e moartea cuvintelor și apologia sentimentelor.
Tăcerea e locul unde ”tu și eu” se pierd sau se regăsesc, unde ”tu și eu” se ascund, unde ”noi” moare în chinuri.
Tăcerea e război sau pace, crimă sau pedeapsă, iubire blândă sau iubire egoistă, resentiment și tratament sau cauză a furiei.
Tăcerea voi fi eu, Cuvântul vei fi tu, iar Iubirea vom fi noi, până când Tăcerea și Cuvântul își vor înțelege menirea și vor schimba rolurile într-o piesă de teatru absurd cu un final deschis.
