Cine seamănă vânt culege furtună…
Cum și cine seamănă indiferență culege adeseori ură, căci intră în discuție clasicul orgoliu rănit. Doar că de data aceasta el e masca unei slăbiciuni, pretextul unui suflet amputat de prea multe lovituri și care nu mai simte de decât căldura sângelui ce curge, incapabil să mai rodească altceva decât gheață. Într-o zi trupul îl va zdrobi pentru că el e prea slab să renunțe la uman și amărâtul alege să spere. Se amăgește că își va potoli furia visând, dar așa alege să moară încet, să agonizeze.
El alege să moară. Are două căi: să înfrunte adevărul și să pice secerat dintr-o singură lovitură, ori să spere amăgindu-se și să moară treptate dar chinuit de timpul pur uman care îl amână cu fiecare clipă. Căci acesta e păcatul lui: nu crede în ideal și își face țel nimicnicii umane, sentimentalisme prostești, dulcegării puerile, toate pasagere care îmbătrânesc și secătuiesc spiritul în loc să-l hrănească.
El alege să moară deschizând ochii: adevărul îl zdrobește trezindu-l la adevărata lui viață îl doare atât de tare încât nu mai poate sta drept, îl arde de parcă flăcarile ar fi luat naștere întâi în el și apoi pe pământ, dar la ce bun atâta timp cât nerăbdarea a făcut din el o tortură. Și dacă renunți ce? Poate că există drumuri cu multe ramificații, dar nu și cu cale de întors, aici când mergi înainte pașii care te-ar putea ajuta să te întorci se șterg, doar pentru ca așa ai ales să fie.
Și gheața are rostul ei. Dar cum rămâne cu resentimentele căci doar ele mai răzbesc din cenușă…
