Furtunile și-au uitat drumul spre ținutul de unde au plecat așa că și-au găsit adăpost în sufletul meu. Oare unde încap cu toate, unde-și țin ploile, vânturile, zăpada, unde încap tunetele și fulgerele? Să fie acaparat ele lumina? Să fi sechestrat ele iubirea?

E tare greu cu patru anotimpuri într-un singur suflet…Tu oare o să vii când o să înceapă cel de-al cincilea ?

        Plouă cum n-a mai plouat, ninge cum nu s-a mai văzut și arde cum n-a mai ars pârjolind tot; orice urmă de viață s-a stins. Toate în același timp. Viscolește ca în povești, dar nu cu fulgi de zăpadă ci cu scântei și tăciuni; ninge de jos în sus, scânteile nu se așează ci se dispersează înnegrind cerul – un cer roșu și negru. Au fost cândva și flori și râuri și sunete și zâmbete, ecouri și munți, multe cuvinte și încă mai sunt…carbonizate.

     Bun venit în țara de nicăieri pe hartă și pretutindeni în lume; bine ai venit în țara paradoxurilor – țara unde alb și negru nu fac gri ci roșu, țara unde 1+1= 0 sau 1+1=3, țara cu umbre colorate și vii, țara cu timp de ceară. Bun venit în anotimpul al șaselea al sufletului nostru.

Dacă vrei să intrii adu puțin alb și o hartă; intrarea e pe ușa din dos a sufletului! Încearcă să bați mai întâi!

       Tăcerea uneori poate spune mai mult decât cele mai ample fraze; poate să te înalțe sau să te îngroape, poate să te ridice de la pământ ajutându-te să crești sau te poate zdrobi când te condamnă la așteptarea unor cuvinte de care ai disperată nevoie să supraviețuiești și deși știi că ele există, nu se vor a fi rostite. Cuvintele nerostite sunt inutile pentru că în clipa în care le-am sortit tăcerii și-au pierdut orice valoare.

Tăcerea te condamnă să gândești, când ai vrea doar să simți, dar tot ea te poate conduce la un raționament greșit din prea multă ”tăcere analizată”.

Tăcerea e instrumentul înțelepciunii, dar pumnalul inimii. Ea e moartea cuvintelor și apologia sentimentelor.

Tăcerea e locul unde ”tu și eu” se pierd sau se regăsesc, unde ”tu și eu” se ascund, unde ”noi” moare în chinuri.

Tăcerea e război sau pace, crimă sau pedeapsă, iubire blândă sau iubire egoistă, resentiment și tratament sau cauză a furiei.

Tăcerea voi fi eu, Cuvântul vei fi tu, iar Iubirea vom fi noi, până când Tăcerea și Cuvântul își vor înțelege menirea și vor schimba rolurile într-o piesă de teatru absurd cu un final deschis.

O picatura de apa ar fi suficienta sa stinga un camp intreg de flacari….doar sa fie picatura care trebuie. Oare o vei putea recunoaste acum pana nu e prea tarziu?

Dor de iarna…dor de zapezi…dor de altadata

Iarna si frig si viscol crunt ingheata inimi, fulgi plang cu lacrimi calde care nu topesc ci ingheata inimi. Cele mai mici vibratii fac inimi cioburi, cele mai mari vibratii croiesc drumul unor distante de neoprit, cele mai lungi unde creeaza mai repede decat viteza luminii prapastii de netrecut intre aminitiri, priviri, fiinte…suflete.  Te rog, opreste zapada, te rog opreste vantul, descatuseaza soarele sa invie inimile. Te rog nu ucide lumina, nu ingropa cerul, nu dezlantui neantul, nu stinge focul. Opreste trecerea! Opreste arderea si distanta! Opreste rasucirea cutitelor care nu mai poticnesc din a adanci toate ranile. Lacrimile de amar nu fac altceva decat sa otraveasca ultimele palpairi de viata. Nu lasa timpul sa te ingroape si mai mult, deschide ochii odata, uita-te cata lumina poti sa emani cand deschizi cea mai mica fereastra din inima ta.

Se spune ca toti oamenii pe care ii intalnim sunt forme variate din noi, sunt un soi de oglinda a trasaturilor noastre cele mai ascunse. Exista atatea tipologii umane, unii intra in viata ta atat de discret ca nici macar nu iti dai seama ca sunt acolo, altii navalesc fara scrupule ravasind tot, altii sunt deja acolo dar habar n-aveai, iar altii intra doar ca sa aiba de unde sa plece. Indiferent de cum ar fi, fiecare lasa o urma, o lectie, un gol, un semn, o nostalgie, un zambet, un regret sau o rana de vindecat, iar altii sapa un loc atat de adanc ca nu poate fi astupat niciodata, e un loc pe care si-l rezerva pentru a se intoarce fie ca vrei, fie ca nu vrei.

Un străin pășește în viața ta discret, are atâtea chipuri dar niciunul nu e cel real, are atâtea voci încât dacă închizi ochii nu îl vei putea recunoaște, are atâtea priviri încât uneori te simți încolțită iar alte ori ocrotită, dar târziu îți dai seama de toate acestea și îl întrebi:

Cine  esti de te joci atât de-a magicianul? Cu ce te incalzeste ca altii sufera? De ce ii chinui cu aparentă blândețe pe cei care țin la tine doar ca sa iti umpli golurile din viata ta?

 Dar răspunsul întârzie să apară, doar un zâmbet maschează ezitările, iar el – cel de azi transformat în cel de mâine și umbra celui de ieri își continuă liniștit drumul. Iar și iar și iar calcă în picioare tot ce tu ai clădit și doar din când în când lasă în urmă o șoaptă, un zâmbet, câteva imagini și un cuvânt ca un sunet de pian în surdină. Dar ce mai contează atâta vreme cât trecerea lui va fi pasageră iar tu o vei lua de la capăt.

Iar și iar și iar…       

În privirea lui ce trece dincolo de timp, spațiu, materie, sentiment, distanță îi surprinzi doar un gând ce ar fi vrut să îl țină ascuns: Să-l lași să se apropie de tine, sau să te apropii tu de el. Să-i iei în mână sufletul și să i-l joci, ca pe un pumn de grâu: are greutate? E bun de sămânță? Și să fii, dacă poți nu cel care încearcă să mai culeagă ceva; ci ploaia, ploaia aceea de toamnă care nu știe nimic despre culesuri…(C.Noica)    

Bine gândit străine dar egoismul te depășește, te împiedică să ieși din tine, să vezi că oamenii nu sunt marionete, că nu totul se rezumă la idei. Dar dacă lumea ideilor, a imaginilor, a culorilor, a realitatii aparente e singura în care crezi e dreptul tău, atâta timp cât nu uiți, cât ții minte că în in orice lume ti-ai alege sa fii, nu esti singur, deci, nu se vine fără iubire sau dragoste, ori tu ai uitat demult cum e să iubești și altceva decât himere, căci dacă ai ști nu ai mai strivi în mâini pumnul de grâu.

Alergarea după himerele plăsmuite de mintea crudă de la început brusc capătă contur, doar că odată împlinite îți dai seama că nu au fost deloc ce te așteptai, că au un conținut sec și te întrebi: să continui să speri că iubindu-le vor căpăta substanță sau să renunți irosind un timp greu de determinat. Ce mai pot să înțeleg acum prin himere? Obiecte, lucruri, idealuri? Posibil. Doar că de data aceasta ele au chip uman, unul indecis, imprecis, imperfect, dominat de un dualism năucitor. Derutantă nu este devenirea, transformarea treptată în platitudine a existenței acestuia, nu transformarea lui în amorf, ci așteptările pe care le-ai avut, târziu conștientizat că nerealizate s-au limitat doar la senzorial. Totemul s-a transformat în jucărie, una pe care crezi că o poti avea oricând, că e a ta dar că prin natura ei delimitată, pur materială nu îți este decât parțial de folos. Să renunți trezește în tine sentimentul de lașitate, să continui e zadarnic căci toate lucrurile ajung la un moment dat la un punct mort, să te revolți nu ai suficiente argumente.

Remușcările sunt acum tardive, pentru că străinul atât de prezent în viața ta a încetat să mai bată la ușă, să mai ceară voie, acum ia tot interiorizându-și interioritatea ta, păcat că într-un mod egoist, îmbogățirea lui e sărăcirea ta. Trist e faptul că totul se petrece cu voia ta, te destrami sub ochii tăi.

Și tună și ninge și plouă, inutil, seceta e mult prea puternică, e o secetă de tot, de cuvinte, de expresii, de priviri tardive, de trairi. E uscat, e frig și e pustiu….pustiu….nu mai există răspunsuri. Tot ce ai retinut de aici e ca de cele mai multe ori oamenii in care vrei cu disperare sa ai incredere nu sunt facuti sa stea in loc sau sa bata la usa si ca tot ce poti face e fie sa nu ai incredere nici in umbra ta, fie sa risti, si uite asa mai urci o treapta.

…..Si totusi exista si oameni care trec dincolo de straniu, de  necunoscut si devin parti vizibile de existenta, oameni care se pliaza pe sufletul tau; odata ce au reusit asta au doua posibilitati: fie sa se alimenteze din resursele tale interioare, fie sa le imbogateasca. Indiferent de ce ar alege ei sa faca tot ce poti sa faci este sa ii accepti daruindu-le tot, fara sa mai intrebi cand, cum unde sau de ce, pentru ca sufletul este o parte a pasarii Pheonix.

   Iti scriu de aici din Tara de Nicaieri, care e  pe undeva prin sufletul meu.

    E o scrisoare de ajutor, aici au plecat toti, razboiul, incendiile, napastele au pustiit tot. Nu mai e nimeni si nimic, doar cenusa, fum si umbrele a ceea ce candva statea semet.

Nici strazile nu mai exista, nici parcurile, nici verde, nici albastru, nici rosu, e doar gri, un peisaj dezolant.

    Am iesit sa caut supravietuitori dar n-am gasit niciunul, nici macar trupurile celor ce au fost candva, nici macar semne ca ar mai exista vreo prezenta sau ca ar fi existat vreodata. Ca au plecat pot sa inteleg, dar de ce au luat tot cu ei? Pe mine de ce m-au lasat aici, de ce au inchis toate usile si ferestrele?

De ce m-au abandonat in propria mea lume? Nu eu am declansat razboiul si nu eu i-am trimis la lupta cum nici eu n-am avut puterea sa il opresc. E straniu cum in lumea asta timpul curge altfel, cum orele pot deveni condamnari pe viata intr-o teminita aflata intr-un varf de munte sau cum secundele pot deveni minciuni si adevaruri iluzorii. E dureros ca aici tu nu poti fi propriul tau ceasornicar.

   E crunt sa vezi cum ai incercat sa construiesti o cetate in care sa nu patrunda nimeni fara permisiune, in zidurile careia sa se franga orice sulita dar care sa fie inutila pentru ca e din nisip. Te plimbi pe strazi si cauti cu disperare pe cineva , nu care sa iti tina de urat ci doar care sa iti arate ce n-a mers, unde ai gresit de s-a prabusit lumea ta si sa te invete sa te ridici si sa cladesti din nou ce s-a facut scrum. Aici timpul se masoara in sentimente si incepi sa simti ca incepi sa imbatranesti inainte de vreme, de una singura, intr-un dor nemarginit.

    Prin fum si pulbere a inceput sa ploua si sa ninga cu tunete dintr-un curcubeu, totul a luat-o razna, dar pe cuvant daca imi mai pasa. Si scriu cu disperare pe o foaie de hartie parlita si despre mine si din mine fara sens, ordine, cuvinte. N-am cerneala, nici carbuni, am ajuns sa scriu ca oamenii pesterilor, cu greu, cu sange, cu putine cuvinte, o sa ajung sa ma exprim prin semne.

       Unde ati plecat? Unde sunteti? De ce m-ati lasat aici? Va rog, va implor nu ma lasati aici, fie-va mila de un biet om, nu va pasa ca urla cu disperare sa va intoarceti? Nu auziti cat e de slab incat nu poate trai fara voi? Nu vedeti cat e de zdrobit ca nu se poate ridica singur? Daca voi aveti atata curaj sa traiti singuri, numai voi cu voi si pentru voi el, adica eu, nu poate, nu pot – trai! L-ati condamnat ca are valori, ca iubeste, ca moare, ca sufera, ca vede, ca aude, ca simte chiar si ca exista, dar voi nu existati?? Nu! Voi doar vegetati, ati uitat ca nu sunteti facuti din fier, daca iesiti putin in soare ceara din care sunteti facuti se va topi si se va face una cu pamantul, adica va veti intoarce de unde ati venit.

Sunteti atat de amarati incat nici soarele nu se mai indura sa va ocroteasca!

Si totusi nu va urasc, poate ca sunt doar putin furioasa. Si nici nu va condamn. Eu inca va iubesc atat de mult pe toti cei care ati fost si cer si soare, galben, verde, rosu, apa si lut pentru mine incat mi-e dor de voi.

Marea diferenta e ca acum nu mai vad, nu mai aud, nu mai vorbesc ci doar simt ca in umanul meu a indraznit sa ramana cineva care nu are nicio legatura cu natura mea, se numeste Lumina. Printre umbre vad si lumina voastra dar am obosit sa mai merg pana acolo, cred ca e suficienta cea care m-a ghidat pana aici si cred ca e suficient ca inca o mai simt.

                                                   Daca vreti va puteti intoarce oricand…

Sa te-ntorci e tarziu

Sa ramai nu mai stiu

Daca timpul va vrea disperat

Sa amane cu o zi risipirea de a fi

Sa ne-ntoarca de unde-am plecat…

E crunt si crud de greu sa raspund de teama, teama ca un pas gresit poate alunga totul, dar totusi trebuie.

Eu am ales sa tac, dar nu imi pot duce pana la capat alegerea pentru ca este cumplit de arzator, e arzator sa vezi cum oamenii pleaca exact din fata ta, ca iti scapa printre degete fara sa ii poti opri pentru ca ti-e teama: fie ca ei nu vor vrea sa ramana, fie ca vor ramane dar prezenta lor va fi seaca si asta te va zdrobi.

Si cand te gandeai ca in sfarsit e bine…ei bine ai uitat ca orice minune nu tine decat 3 zile, nu? Asa e, nici de data asta nu a fost sa fie si te gandesti la o solutie inteleapta: sa taci, sa le induri ca de atatea ori pana acum si sa te sacrifici de dragul lor, dar daca vei fi intrebata de ce…ce vei raspunde?…

…Ca esti bine.